Urmăresc de mai multă vreme proiectul ”Istorie pe șleau” și am zis să discutăm puțin despre cum este văzută istoria Bisericii în cadrul acestui proiect. Problema: erorile generate de ignoranță/ ignorare și menținerea vulgatei istoriografice marxiste. Respectiv avem o structură de idei și înghesuim istoria în respectiva structură pentru a o justifica. Articolul la care mă refer și clipul anexat le găsiți aici: Originile istorice ale puterii Bisericii Ortodoxe Române.
Primul paragraf prezintă extrem de concentrat istoria Bisericii din Europa Occidentală, Reforma ar fi fost un pas spre crearea de alternativă la Biserica Catolică și spre Iluminism, repectiv secularizare și toleranță religioasă. Problema balansului dintre puterea seculară și cea a bisericii este expediată scurt, ca într-o introducere.
Al doilea paragraf pune în oglindă Biserica Ortodoxă cu creștinismul occidental – ortodoxia fiind inferioară. Ideea este că în vreme ce occidentalii purtau intense dezbateri (retezându-și gâtlejurile cu un sfânt entuziasm și arzând pe rug diverși oameni) în spațiul ortodox ar fi existat o tăcere asurzitoare, o mare lipsă de dezbateri teologice. Biserica Ortodoxă din Imperiul Bizantin ar fi fost un fel de slugă a basileilor, cuminte și supusă. Ceea ce este absolut fals și dovedește fie necunoașterea, fie ignorarea istoriei Imperiului Bizantin, presărată cu numeroase conflicte între Biserică și împărați, o mulțime de confruntări și dezbateri teologice culminate cu apariția bogomililor ce s-au extins în Europa Occidentală și s-au aflat la originea tuturor mișcărilor de contestare a Bisericii Catolice. Cea mai amuzantă este afirmația că Imperiul Bizantin a fost o teocrație, mai ales dacă ne uităm la istoria Vaticanului.
Al treilea paragraf expediază la fel de fals istoria Bisericii Ortodoxe în statele românești medievale: ar fi existat un fel de ”înțelegere” între voievozii români și mitropoliți – voievozii se opuneau extinderii catolicismului, mitropoliții îi sprijineau neecondiționat pe voievozi. O afirmație care ignoră numeroasele conflicte dintre voievozi și mitropoliți, într-adevăr lipsește o istorie sinceră a bisericii medievale române, însă cine mai citește cronici și documente știe că nu a fost vorba de o relație de supunere necondiționată a bisericii față de voievozi. Și asta de la bun început, de exemplu conflictul dintre Mircea cel Bătrân și Nicodim de la Tismana. La fel de falsă este afirmația că ”influențele” catolice ar fi dispărut treptat până la o exclusivitate a ortodoxiei. În realitate nu a fost vorba de ”influențe” ci de o presiune constantă pentru convertire la catolicism a românilor (o chestie ușor diferită) și nu a existat niciodată o exclusivitate ortodoxă printre români.
Paragraful al patrulea lansează o idee originală: slujba ortodoxă la suirea pe tron a voievozilor ar fi confirmat ideea că ortodoxia era religie de stat. O confuzie care indică din nou jocul ignoranță/ ignorare a problemelor legate de conceptul de stat la românii medievali, religie și identitate (și nu doar la români, ci la toate popoarele europene). Discuția pe problema asta este vastă, cu 500 de ani în urmă un voievod român habar nu aveau ce e aia ”stat”, pentru el avea sens cuvântul dârjava (”stăpânire”), el fiind samodârjeț (”singur stăpânitor”) – monarh absolut. Legea ortodoxă era condiție pentru toți țiitorii de vlașki zakon (”legea românească”), pentru că voievozii stăpâneau peste vlahi și pământurile lor, ceilalți erau oaspeți acceptați în anumite condiții. Formularea paragrafului la care mă refer este făcută în termeni care permit comparația cu Carol I care nu era ortodox și ar fi fost clevetit de babele proaste și pupătoare de moaște. Comparația între voievozii samodârjeți și un monarh constituțional este ieșită cu totul în decor.
Și așa ajungem la paragraful al cincilea care explică donațiile pentru mănăstiri: călugării primeau averi deoarece voievozii și boierii credeau că rugăciunile îi vor proteja. Din nou balansul ignoranță/ ignorare. Până spre anul 1800 principala preocupare a marii majorități a oamenilor era producția hranei zilnice. Conceptul de ”timp liber” nu prea exista, în agricultura medievală mereu ai ceva de făcut din zori până în seară, iar învățătura era considerată un lux: dacă stai toată ziua cu nasul în ceasloave înseamnă că un alt om trebuie să muncească dublu ca să se hrănească pe el și să te hrănească pe tine. Românii medievali nu erau analfabeți pentru că erau tâmpiți, nu, aveau de rezolvat problema mult mai stringentă ”eu ce mănânc azi?”, că pe vremea aia nu aveai bani să mergi la Mega și nici Mega nu exista. Dincolo de rugăciuni și molitve mănăstirile medievale îndeplineau o mulțime de funcții sociale, de la păstrarea fizică a documentelor și a legilor până la asigurarea societății cu oameni care știau să scrie și să citească, furnizarea de expertiză legislativă etc. Așa a fost în toată Europa, păstrătorii cunoașterii antice și oamenii de știință până în secolul al XVII-lea au fost oamenii bisericii. Pentru ca să poată face toate chestiile astea călugării trebuiau hrăniți cu producția altora – de aici donațiile de moșii și sate.
Mult mai frumoasă este explicația din paragraful al șaselea, de unde aflăm că voievozii români au început să facă donații către mănăstirile din Imperiul Bizantin după cucerirea otomană pentru rugăciuni mai eficiente și sprijin pe lângă sultani. Primele donații voievodale românești la Muntele Athos sunt atestate documentar din vremea lui Nicolae Alexandru (1352-1364), cu ceva vreme înainte de cuceririle otomane din zonă. Voievodul dorea (pe lângă rugăciuni și pomelnice) și acceptarea unor călugări români la Athos, din corespondența rămasă se vede cum românii reveneau în țară după o vreme, ”antrenați” la cea mai prestigioasă sală a ortodoxiei. Continuarea sprijinului pentru mănăstirile din Imperiul Otoman vreme de 500 de ani nu prea a avut legătură cu ideile lansate în paragraful discutat. Heraldica (stema nova plantatio, prezentă și pe sigiliul cel mare al lui Mihai Viteazul) alături de picturile bisericești de la Athos atestă faptul că voievozii români se considerau continuatori ai basileilor bizantini, cel puțin în calitate de protectori ai ortodoxiei. Iar voievozii români nu îi sprijineau doar pe ortodocșii din Grecia, ci din tot spațiul supus otomanilor musulmani (Paul de Alep, Antim Ivireanul) – era o formă de politică externă, nu o supunere a voievozilor. Nimeni nu arunca cu bani pe fereastră aiurea. Ideea asta de protecție a credincioșilor ortodocși din Imperiul Otoman ca formă de politică externă a fost preluată la un alt nivel de Rusia țaristă, fiecare după puteri, dar asta e altă discuție. Ideea este că voievozii români nu erau habotnici iraționali.
Mă opresc aici cu enumerarea erorilor generate de balansul ignoranță/ ignorare, am scris deja destul, să continuăm cu rezumarea ideilor principale din articolul în discuție:
1. Biserica în Occident a fost un spațiu al dezbaterilor care a generat secularismul și toleranța.
2. Biserica Ortodoxă a fost o construcție a stagnării și supunerii față de stat, aflată într-o relație de profit cu statul, obținând averi în schimbul sprijinirii statului.
3. În spațiul românesc biserica a urmat modelul bizantin, biserica s-a îmbogățit de pe urma statului.
4. Secularizarea averilor mănăstirești de A.I. Cuza a supus și mai mult Biserica în fața statului, ortodoxia a devenit parte a naționalismului românesc.
5. Ca parte componentă a construcției naționale Biserica Ortodoxă Română s-a transfromat într-un agent al extremismului și conservatorismului, o frână în calea progresului.
6. Biserica Ortodoxă Română a profitat de fapt de pe urma regimului comunist.
7. În prezent Biserica Ortodoxă Română profită de pe urma relației cu statul la fel ca în evul mediu: în schimbul sprijinului acordat guvernărilor primeștee bani.
Punctele de la 1 la 5 sunt un rezumat perfect al istoriografiei marxiste referitoare la relația biserică-stat. Exact coloana vertebrală a tratatelor de istorie apărute începând cu anii 50 de pe vremea lui Roller, un exeplu superb de raționament istoric conform cu materialismul dialectic. Punctele 6-7 vin natural în continuarea vulgatei marxiste. Cel mai amuzant este că acuzația de arghirofilie (la pachet cu simonia și anti-clericalismul) constituie tema centrală a bogomilismului. În perioada comunistă bulgarii erau tare mândri de faptul că de la ei a pornit bogomilismul pe care încercau să-l prezinte drept un fel de materialism dialectic avant la lettre. Fiecare cu protocronismele lui.
Lasă un răspuns