În noaptea de 20 martie 1371 românii din satul Budacu au atacat moșia învecinată, Iwlak în document. Au incendiat două case, într-una dintre ele aflându-se în gazdă Nicolae de Buda, trimisul episcopiei catolice de la Alba Iulia.
Nu a murit nici un om, însă în incendiu au murit doi ”cai buni” ai nobilului amintit prețuiți la 60 de florini, de asemeneau au ars mai multe lucruri ale acestuia: o cingătoare de 80 de florini, o platoșă, o cămașă de zale și un coif. Atacatorii români au mai ucis cu săgeți 8 cai obișnuiți ai lui Nicolae de Buda și încă unul al nobilului Toma.
Ce a stârnit furia românilor? Cu o zi înainte, pe 19 martie, Nicolae de Buda îl judecase și spânzurase pe un român din satul Budacu (nu-i știm numele și nici cauza pentru care a atârnat în ștreang, documentul este deteriorat). După condamnarea la spânzurătoare s-a încercat răscumpărarea vinovatului, însă Nicolae de Buda a respins cererea și sentința a fost dusă la îndeplinire. Fiul celui spânzurat, un anume Ladislau (Vladislav?) ”împreună cu obștea românilor de pe aceeași moșie Budacu” au fost cei care au realizat atacul din noaptea de 20 martie.
Câteva observații: în primul rând atacatorii au avut grijă să nu provoace victime omenești. Echipamentul militar al lui Nicolae de Buda (platoșă, cămașă de zale, coif) a fost distrus aproape în întregime – ni-l putem închipui ieșind în toiul nopții îmbrăcat sumar în cămașă și izmene dintr-o casă în flăcări, doar cu sabia în mână (ce nu apare în lista obiectelor distruse, dar trebuie să fi existat) ca să-i înfrunte pe mai mulți români înarmați cu arcuri și săgeți. Românii au procedat metodic și nu s-au grăbit – cel mai probabil au dominat fără drept de apel scena atacului cu ajutorul surprizei nocturne, intimidând prin măsura radicală a incendierii și ținându-și adversarii la distanță cu ajutorul arcurilor. Spun că românii nu s-au grăbit pentru că și-au permis răgazul să ucidă cu săgeți nouă cai, dar nu au omorât pe nimeni altcineva. În mod evident intenția lor principală a fost să intimideze și să provoace pagube materiale.
Cazul mi se pare grăitor pentru conflictul dintre sistemele juridice aflate în vigoare în Transilvania. Sistemul de drept românesc, jus valachorum, permitea răscumpărarea vinovatului chiar și în cazuri de omucidere (singura excepție era violul, unde nu era acceptată înțelegerea între părți). În dreptul românesc destul de rar se ajungea la pedeapsa capitală pentru furt sau omucidere, doar în cazul recidivelor repetate (viclenia, infracțiune politică, nu prea beneficia de clemență). Din păcate nu știm fapta (faptele?) pentru care a fost spânzurat tatăl lui Ladislau (documentul este deteriorat cum spuneam), știm doar că ”l-au pedepsit cu atârnarea în spânzurătoarea, ca răufăcător cunoscut”.
Asta ar putea însemna că tatăl lui Ladislau era recidivist, probabil beneficiase de clemență pentru o faptă (fapte?) anterioară. În orice caz nu era un om oarecare, faptul că fiul său reușește să mobilizeze comunitatea pentru un atac ni-l arată pe condamnat drept cineva cu influență în rândurile românilor din Budacu. Fapta (faptele?) lui trebuie să fi fost destul de grave, pentru că a fost judecat de mai mulți nobili, unii trimiși special de episcopia catolică de Alba Iulia, precum Nicolae de Buda și Toma. Singura indicație cu privire la fapta lui este că ”a cutezat să intre în hotarele moșiei numite Iwlak a pomenitului capitlu din Alba Iulia…” după care documentul este ilizibil. A mutat hotarele moșiei? A furat niște cai de pe acea moșie? A ucis pe cineva? (Cam astea ar fi fost faptele care să-l ducă la spânzurătoare.)
În orice caz, refuzul răscumpărării (percepută drept o practică obișnuită în dreptul românesc) a fost detonatorul care a declanșat reacția violentă a românilor conduși de fiul condamnatului. Capacitatea de mobilizare, pe lângă eventualitatea ca cel spânzurat să fi fost un om influent în comunitate, a fost generată și de percepția că sistemul de drept românesc este scos din uz, că românii nu vor mai beneficia de clemență și de posibilitatea răscumpărării. Exercitarea violenței și distrugerea de bunuri fără să fie uciși alți oameni a fost o formă de semnalare a nemulțumirii privind anularea jus valachorum.
Nu întâmplător din aceeași perioadă sunt păstrate numeroase acte prin care regele Ungariei le permite nobililor maghiari să aplice pedepse capitale pe moșiile lor fără drept de apel la instanțe superioare – și nu doar pedepse capitale, ci și torturi sau mutilări. Este perioada în care sistemul juridic românesc este scos din funcțiune în Transilvania.
Sursa: DRH C, vol. XIV, doc. 16
Lasă un răspuns