George Damian

Rămân cu impresia că profesorii și experții în educație promovează o stigmatizare a impulsului către performanță, cam asta este esența discuțiilor pe care le tot văd în perioadele examenelor, deja de mai mulți ani. Și chestia asta dă la rădăcină pe mai multe direcții.

Avem următoarele linii de discurs:

• Nu mai chinuiți copiii să învețe!
• Părinții bagă bani în meditații și forțează progresul copiilor.
• Părinții cu bani distorsionează educația prin „doparea” elevilor cu meditații, copiii părinților fără bani de meditații nu mai au nici o șansă.
• „Liceele de elită” sunt de fapt niște construcții false care distorsionează procesul educațional, trebuie date jos de pe piedestalul unde s-au urcat în mod fraudulos.

Asta e o construcție narativă care ne duce în direcția „suntem proști și vrem să rămânem așa!” Referitor la educație am rămas cu 2 vorbe de la taică-meu: „chiorul e împărat în țara orbilor” și „întotdeauna vei găsi pe unul mai deștept decât tine”. Ideea este să încerci să te plasezi în medii competitive atunci când vine vorba de educație, asta dacă vrei să progresezi, iar progresul este o chestie desfășurată în timp, permanentă, când te oprești din acumulări începi să stagnezi și eventual intri pe o pantă descendentă. Vorba poetului: „o luptă-i viața, deci te luptă!”

(Lăsăm pentru altă dată discuția despre mieunatul de luptă al dăscălimii valahe „părinții sunt de vină!”)

Să începem cu problemele sistemice ale educației românești. Avem 2 praguri care definesc viitorul unui copil: evaluarea națională și admiterea la liceu, apoi bacalaureatul. Părinții și copiii își construiesc și adaptează strategii pentru depășirea cu succes a acestor praguri, asta se va întâmpla indiferent de dibăcia discursurilor profesorilor și experților în educație, este ceva absolut natural să îți maximizezi șansele de succes la un examen (bineînțeles, fără fraudă). Începând de la chestii simple, gen ce ai mâncat și băut cu o zi înainte de examen, pentru că nu vrei să te pleznească o diaree la începutul unui examen scris de 3 ore.

Dar să revenim la cele 2 praguri. Ele sunt deja în afara nevoilor și posibilităților epocii în care trăim, sunt niște relicve total desincronizate ale unor regimuri politice dispărute. Principala lor problemă este că au o organizare unică, reprezintă un eveniment care se întâmplă o singură dată și îți marchează tot restul vieții, fără să ai vreo șansă de revenire. Sunt niște examene concepute pentru un traseu educațional specific epocii industriale, pentru un sistem educațional industrial care aduna întreaga resursă umană și o trecea printr-o serie de filtre formative scoțând pe bandă rulantă ființele umane cu pregătirea și în numărul necesar planurilor cincinale.

Să luăm evaluarea națională și admiterea la liceu. Așa cum sunt concepute acum, copilul trebuie să fie pe vârf de formă la momentul examenului, ca un sportiv. Pregătirea trebuie începută cu 2 ani înainte, trebuie urmărit un calendar etapizat al progresului, identificate și eliminate punctele slabe etc. Pentru că are o singură șansă, examenul îl dă o singură dată și rezultatul îi definește viitorul. Reprezintă chestia asta o presiune pusă pe copil? Cu siguranță, însă examenul așa cum este conceput oferă o singură șansă. Cine sunt cei care pot urmări vreme de 2 ani progresul unui copil și îi pot pune la dispoziție resursele necesare? Natural, părinții care știu și pot face așa ceva (respectiv cei cu studii superioare de principiu) și care sunt dispuși să investească resurse suplimentare în educația copilului. (Am văzut cazuri de părinți care aveau resursele necesare, însă au decis că nu e cazul să investească în educația copilului, sunt multe cazuri de părinți pentru care e prea mare efortul să urmărească ce face copilul vreme de 2 ani etc.) Cred că ați prins ideea: un examen cu o singură sesiune, care nu poate fi amânat sau repetat generează acest tip de comportament orientat către maximizarea succesului.

Iar de maximizarea succesului pentru evaluarea națională și admiterea la liceu depinde distribuirea pe licee. În România un liceu bun este un ecosistem cu 3 componente interdependente: locul unde este amplasat, profesorii și elevii. Lipsa oricărui element scade abrupt nivelul liceului: este nevoie de un loc cu căi de acces facile (mai ales în București), cu profesori pe care să-i intereseze meseria pe care și-au ales-o și elevi care au capacitățile și dorința de progres. Locurile cu acces facil, profesorii și elevii interesați sunt cantități limitate – de aici și numărul redus al „liceelor de elită”. Bătaia peștelui pentru un liceu „de elită”/ „bun” este în directă legătură cu mediul în care se va găsi copilul vreme de 4 ani – respectiv un mediu competitiv care să-i asigure dezvoltarea plus accesul la cadre didactice care își cunosc meseria. (Ca să fim sinceri: ceea ce numim azi liceu „de elită” este doar un liceu normal, unde se lucrează la o intensitate adecvată pentru ca elevii să se descurce onorabil la facultate, liceele „de elită” nu sunt școli de genii, sunt doar niște școli unde majoritatea profesorilor vin la ore și parcurg programa, sunt pe acolo și olimpici naționali și internaționali, dar aceștia sunt o minoritate absolută.)

Aici ar fi momentul să discutăm puțin despre calitatea educației asigurată de cadrele didactice la clasele V-VIII. Este cam dezastru, majoritatea cadrelor didactice sunt deprofesionalizate, dezinteresate și rămase în urmă din punctul de vedere al tehnologiei informației – chestia asta s-a văzut cât se poate de limpede în pandemie când sistemul de învățământ a făcut puf! – și a dispărut. Marea masă a cadrelor didactice au o mentalitate de lucrători la bandă, vin (dacă vin!), miorlăie cursul, dau niște note și rup ușa de la „intrarea profesorilor”. Disciplina muncii în rândurile cadrelor didactice este la un nivel catastrofal, directorii sunt numiți politic, iar banii din educație sunt sifonați de primării pe tot felul de căi. Nu există nici un fel de responsabilitate pentru actul educațional, nu contează calitatea absolvenților și profesorii resping orice fel de responsabilitate pentru asta. Din experiența personală apreciez undeva la 20-25% procentul profesorilor care sunt interesați de meseria pe care și-au ales-o. Ceea ce se predă la nivelul gimnazial în școală nu este suficient pentru o competiție dură precum evaluarea națională așa cum este concepută acum. Altfel spus: un elev care se prezintă la evaluarea națională fără meditații în spate nu are nici o șansă la un liceu „de elită”/ „bun”. Meditațiile sunt o necesitate generată de scăderea nivelului cadrelor didactice și modelul de examen, nu un moft al clasei sociale medii din urban. Copiii din mediul rural nu au nici o șansă în acest sistem, dar asta nu este vina părinților cu venituri din mediul urban – problema este a sistemului de educație.

Problemele cu nivelul scăzut al cadrelor didactice și politizarea sistemului de învățământ se manifestă și în învățământul liceal cam în aceeași măsură ca în cel gimnazial. Cu excepția liceelor „de elită”/ „bune” la restul liceelor din țară există o mare problemă cu prezența profesorilor la ore, nu a elevilor. Nu este un secret pentru nimeni că în liceele de rangul doi nu se prea întâmplă nimic din punct de vedere educațional – de aici și ratele de promovare la bacalaureat, care nici ele nu sunt asumate de școală sau de cadrele didactice.

Și așa ajungem la al doilea prag: bacalaureatul. Care și el este un examen cu o singură șansă, al cărui rezultat nu îl poți îmbunătăți. Ai căzut la bacalaureat, îl poți da până îl iei, dar nu mai poți mări nota cu care l-ai luat – iar asta e o mare tâmpenie. Ca și pentru evaluarea națională avem aceleași principii de pregătire pentru bacalaureat: începutul pregătirii cu 2 ani înainte de examen, nevoia de pregătire suplimentară, vârf de formă etc. Cu observația că elevii de la liceele „de elită”/ „bune” nu au nevoie neapărat de investiții suplimentare, au șanse mai mari datorită mediului competitiv în care s-au dezvoltat și a profesorilor care își fac meseria.

Problema cu bacalaureatul este că și el îți definește viitorul: pe baza bacalaureatului ai acces la învățământ superior sau diverse specializări. Eliminarea examenelor de admitere la facultăți și admiterea pe baza bacalaureatului generează serii de studenți foarte slabi la multe facultăți – aici problemele se înmulțesc: facultățile primesc finanțare în funcție de numărul studenților și al absolvenților, ceea ce scoate pe bandă proști cu diplomă. Prin alte țări europene facultățile se laudă pe site cu rata de abandon – care semnalează nivelul ridicat al studiilor și seriozitatea examenelor, la noi chestiile astea nu contează, cât de nepregătit n-ar fi studentul tot ce trebuie să facă este să treacă pe la cursuri și să apară la examen, o să ia un 5.

Eliminarea examenelor de admitere la facultate și admiterea în baza bacalaureatului ar trebui să transforme bacalaureatul într-un examen extrem de dur, care garantează faptul că absolventul poate face față oricărei facultăți. Însă presiunea din toate părțile este pentru scăderea dificultății bacalaureatului; birocrații din minister vor să iasă cu niște cifre „bune”, părinții vor să-și vadă copiii la facultate etc. Problema este dispariția filtrelor, lipsa unor garanții privind calitatea produsului final. Apoi nu-mi este clar de ce este nevoie de diplomă de bacalaureat pentru diverse meserii, precum subofițer sau asistentă medicală, meseriile definite pentru studii medii. Pentru chestii de genul ăsta cred că ar fi suficiente școli de specializare de 2 – 3 – 4 semestre cu examen de admitere și diplomă de absolvire liceu.

Subofițerii din armata SUA nu dau examen de bacalaureat și nu cred că îi poate acuza cineva de lipsă de profesionalism. De fapt sistemul de examene din SUA mi se pare unul funcțional și care oferă mult mai multe șanse. În primul rând nu există examen de admitere în liceu, înscrierea se face în funcție de adresă la școlile publice; sistemul oferă în cadrul aceluiași liceu mai multe niveluri de educație, cine vrea și poate să facă trigonometrie – face trigonometrie, cine are aversiune la trigonometrie nu este obligat de sistem să-și stoarcă creierii. Absolvirea se face în funcție de creditele acumulate, adică poți absolvi liceul cu materiile pe care le poți duce. Nu e nici o problemă dacă nu te duci la liceu între 14-18 ani, în orice moment te apuci să înveți și dai un examen numit GED, echivalent cu certificatul de absolvire al liceului. Pentru admiterea la facultate ai nevoie de examenul numit SAT, pe lângă ăsta mai ai nevoie de diploma de absolvire sau GED. Și aici vine partea frumoasă: examenele acestea sunt organizate de mai multe ori pe an, poți să dai SAT de câte ori vrei (costă niște bani) ca să-ți mărești scorul și șansele de admitere. La fel și GED, este organizat de mai multe ori pe an, doar că aici rămâi cu nota din momentul promovării examenului, însă nota asta nu are nici o importanță pentru admiterea la facultate sau alte școli de specializare, acolo contează punctajul de la SAT (pe care îl poți mări la un examen ulterior). Cam așa arată un sistem flexibil și adaptat la secolul XXI.

(În SUA chiar există licee de elită la care admiterea se face pe bază de examen și unde nivelul chiar este peste medie, ideea este că sistemul este flexibil și îți oferă o șansă la orice vârstă, indiferent de ce ai făcut mai înainte, iar diplomele chiar înseamnă ceva.)

Sistemul educațional românesc este unul de tip „totul sau nimic”, ți se oferă o singură șansă pentru care trebuie să te pregătești la intensitate maximă. La asta se adaugă lipsa de disciplină și deprofesionalizarea cadrelor didactice, politizarea sistemului de învățământ și presiunea permanentă pentru scăderea standardelor, alături de alocarea unor resurse minime pentru educație, resurse reduse care sunt prăduite de mediul politic. De aici provine industria meditațiilor și implicarea intensă a părinților în mediul educațional – mai ales a celor pe care îi interesează soarta copiilor, e greu de crezut că ajung să fie blamați tocmai părinții care se interesează de educația copiilor lor.

O flexibilizare a sistemului de examene din România este imposibilă în acest moment, majoritatea profesorilor deja zbiară ca din gură de șarpe când trebuie să facă parte din comisii de examene, ar fi o catastrofă de proporții epice organizarea unor examene de 6 ori pe an. Rămânem cu o populație lipsită de orice fel de calificare profesională, absolvenți de facultăți care în mare parte suferă de analfabetism funcțional și un mediu public care blamează dorința de performanță. Toate din cauza unui sistem anchilozat și lipsit de viziune.