George Damian

Mă gândeam la sistemul care permite plasarea pe locuri eligibile a unor favorizați ai partidelor și mi-am dat seama că de fapt în România funcționează o variantă a votului cenzitar din secolul al XIX-lea. Da, în Constituție scrie că avem vot universal, în realitate Constituția este ocolită și avem o practică a votului cenzitar în județe precum Vasluiul.

Votul cenzitar și mecanismul alegerilor

În „O scrisoare pierdută” Caragiale îl pune pe Zaharia Trahanache să spună sigur de sine că va obține pentru candidatul Dandanache „nu majoritate, ci unanimitate!” Cum putea fi Trahanache atât de sigur că va avea unanimitate de voturi în județ pentru un candidat parașutat de la București și pe care nu-l cunoștea nimeni, nu știa nimeni ce program politic avea?
Secretul stătea în sistemul de vot cenzitar: dreptul de vot era în funcție de veniturile fiecărui cetățean și de impozitele plătite – aveai mai mulți bani, votul tău conta mai mult la alegeri. Altfel spus, cei cu mulți bani aveau un vot al lor, sărăcimea vota prin reprezentanți, un vot la câteva mii de oameni. Practic, în România secolului al XIX-lea în fiecare județ existau câteva sute de voturi, maxim spre 1000, 1000 și ceva de voturi care contau. Chestia asta genera un mecanism anume pentru alegeri.

În „Cronică de familie” Petru Dumitriu redă procesul electoral prin care trece boierul Bonifaciu Cozianu, care este trimis de la București să candideze într-un oraș prăpădit de provincie unde chipurile domina partidul aflat la guvernare. Ajuns în târgul mizerabil, Bonifaciu Cozianu constată că nu prea există nici un fel de entuziasm pentru alegeri și nu-l prea bagă nimeni în seamă. Asta până când este sfătuit să ia legătura cu un târgoveț care le face și desface pe toate – târgovețul îi prezintă candidatului o listă lungă cu tot felul de chestiuni administrative, judecătorești, favoruri de tot soiul pe care Bonifaciu Cozianu promite că le va rezolva după alegeri. Și brusc se deschid toate ușile: candidatul este plimbat din ușă-n ușă pe la alegătorii care contau în județ și trebuie să le promită fiecăruia rezolvarea unei liste de probleme. Campania electorală era una dură: 7-8 vizite pe zi, la fiecare vizită trebuia să mănânce și să bea cu gazda, fie că-i plăcea, fie că nu-i plăcea, drumurile prost întreținute îi zguduiau creierii în cap etc. Tânărul candidat de la București venit cu discursuri înălțătoare gata pregătite pentru convingerea alegătorilor își dă seama că de fapt campania electorală este o lungă listă de promisiuni pe care nu știe dacă le va putea îndeplini. După ce îi cunoaște pe toți alegătorii vine și momentul festiv al discursurilor ideologice și al prezentării programului electoral – un gest de fațadă și inutil în esență. Aceeași poveste o spune în memoriile sale Constantin Argetoianu.

„Județul” și „Guvernul”

La București situația era ușor diferită, aici erau mai greu de controlat alegătorii și existau inclusiv dezbateri reale, uneori cu ciomagul, dar nu se aplica mecanismul din județe. Sintetizând puțin lucrurile: alegerile erau făcute și desfăcute de broker-ii electorali din județ. La Caragiale îl avem pe Zaharia Trahanache (membru în comitete și comiții), la Petru Dumitriu îl avem pe un târgoveț viclean (am uitat cum îl chema). Broker-ul electoral județean aranja lucrurile astfel încât să câștige candidatul trimis de la București – indiferent cine era acesta.

Ideologia și programul electoral nu aveau nici o importanță reală, ceea ce conta era rețeaua de interese. „Județul” nu era în acest mecanism o realitate administrativă, un teritoriu și o populație, „județul” era mână aceea de oameni al căror vot conta și interesele lor personale. Rolul deputatului era de a reprezenta și apăra la București interesele acestui grup de oameni, dincolo de ideologie sau alte aiureli.

Județele feudale

Nu prea avem mari deosebiri față de secolul al XIX-lea. În Constituție avem vot universal, în practică nu prea. Și totul pornește de la dependența oamenilor din județe față de structurile de putere locale.

Ideea este așa: în București și unele orașe mari (câteva, nu foarte multe) îți mai găsești de lucru pe piața liberă. În județele prăpădite și orașele mici trebuie fie să faci parte din clanul potrivit, fie să intri într-o rețea de tip vasalic. Spitalele de stat, școlile, primăriile, consiliile locale, tot ce înseamnă administrație sunt blocate accesului liber, angajarea se face pe șpagă. Totul este strict controlat, de sus în jos. Dacă ai propteaua care trebuie nici nu trebuie să te duci la muncă, îți intră salariul pe card și aia e (mai știți cazul cu femeile angajate de Dragnea la Teleorman?) „Mediul privat” este practic inexistent în localitățile mici, nu prea ai unde să te angajezi – sau dacă se găsesc locuri de muncă sunt în regim de semi-sclavie, legislația muncii nu se aplică și salariile sunt de mizerie, nu mai vorbim de cum îi tratează patronii pe angajați.

Realitatea socială a României din secolul XXI este una feudală în teritoriu: mică nobilime și țărănime dependentă. Nu îndrăznește nimeni să miaune în județe, toți știu exact cum și-au obținut locul de muncă și care este piramida feudală locală. Și nimeni nu vrea să-și piardă locul de muncă sau „sesia iobăgească” dacă e să-i spunem pe nume. Da, există legi, norme de aplicare a legilor, regulamente și proceduri – însă ele au valoare zero. Legăturile de familie, încuscririle și cumetriile sunt cele care contează cu adevărat.

Tipul ăsta de rețele de putere generează exodul masiv către orașele mari și emigrația forței de muncă. Oamenii care știu și pot face ceva preferă să plece, decât să devină iobagi pe moșiile potentaților locali („moșie” poate fi orice instituție publică, de la școală la spital sau primărie). Iar pe boierii locali nu-i interesează, loialitatea lor este față de clan.

Noul vot cenzitar

Teoretic cum spuneam votul în România este universal și liber. Toți cetățenii care au împlinit 18 ani pot vota pe cine vor ei. Doar că nu este așa în realitate. În zonele în care s-a cimentat sistemul de dependență descris mai sus nu-și permite nimeni să voteze liber. Nu-și permite nimeni prins în circuitul feudal local să nu voteze. Și mai ales nimeni nu are păreri exprimate public. Rețelele astea feudale locale sunt adevărate mașini de vot care scot garantat un anumit număr de voturi. Toți cei prinși în rețeaua feudală locală știu că schimbări majore la București ar putea tulbura echilibrul local și asta înseamnă schimbări de șefi și de personal – votul este secret, dar toată lumea știe să voteze „bine”. Nu este un vot cenzitar propriu-zis, dar „noii iobagi” își știu locul și își urmează interesul de păstrare a ierarhiei locale în care au și ei un loc. Sunt multe alte tehnici de control a votului, dar toate pornesc de la piramidele feudale locale.

Practic ne-am întors în secolul al XIX-lea: există zone în care broker-ii electorali locali pot garanta un anume număr de voturi, iar cei de la centru își trimit acolo candidații care „trebuie” să intre în Parlament. Județul încetează să fie o realitate administrativă, un teritoriu locuit de niște oameni, este redus la interesele câtorva clanuri locale, iar parlamentarii rareori au vreo legătură reală cu populația pe care chipurile o reprezintă.

Din nou, nu peste tot este așa și nici sistemul ăsta nu este monopolul unui singur partid, toate partidele se adaptează foarte rapid la realitatea neo-feudalismului românesc. Dar marea majoritate a parlamentarilor așa își câștigă mandatele și intră la rândul lor în piramida feudală de la București. Alt nivel, alți bani.

De încheiere puteți citi aici o relatare despre cum aveau loc alegerile la București în 1875.