George Damian

Între 1914-1916 la București se cumpărau redacții și ziariști în viu pentru propagandă în favoarea uneia din părțile implicate în Primul Război Mondial. Alexandru Bogdan-Pitești avea să rămână celebru pentru câteva butade atribuite lui pentru că a susținut propaganda germană. După ocuparea Bucureștiului de către nemți a fost ridicat și dus la Kommandatură între baionete, iar acolo un ofițer german de informații i-a reproșat cu zbierete că s-a folosit în scopuri personale de banii nemțești dați pentru propagandă, Alexandru Bogdan-Pitești a replicat sec: „Dar ce credeați dvs, că puteți corupe un om cinstit?!?” La încheierea războiului același personaj a fost închis la Jilava alături de alți „trădători” precum Tudor Arghezi și Ion Slavici; aliniați în curtea pușcăriei deținuții au ascultat un lung discurs al unui colonel care le reproșa trădarea de patrie, Alexandru Bogdan-Pitești nu s-a putut abține și a lămurit situația: „Mon colonel, eu nu sunt trădător – eu sunt hoț!”

Asta era în urmă cu 100 și ceva de ani, puterile implicate în război cumpărau presa pentru propria propagandă. Însă pe atunci lucrurile erau destul de clare: se știa cine pentru cine scrie, cine e omul cui. Acum ne facem că nu există linii de propagandă – sau cel puțin că nu le vedem. Ar fi o cercetare interesantă, scrăpuite conturi de FB, pagini de publicații și făcută o analiză cantitativă și calitativă să vedem niște răspunsuri la întrebări simple: cine, ce, unde, când, cum? De ce o să se afle mai încolo.

Avem pe ecrane toți vectorii de imagine: ai Chișinăului, ai Kievului, ai Moscovei, ai Berlinului, ai Parisului, ai Londrei, ai Washingtonului etc. Nu e clar deloc unde și care este expertiza pe interesele românilor. Bine, ni se va spune că interesele românilor se suprapun 100% cu interesele Kievului, Chișinăului și cam atât, nu e clar conform vectorilor cei mai activi dacă interesele românilor se suprapun cu cele ale Washingtonului, iar dinspre Bruxelles se aude doar o mare cacofonie, suntem și noi pe-acolo dar nu e clar ce facem în afară de sprijinirea necondiționată a aderării Republicii Moldova la UE. Pe de altă parte toată expertiza pe spațiul estic din discursul public românesc pare că este dominată de vectorii Chișinăului și Kievului, României i se spune ce și cum să facă, tot ce îi rămâne este să execute întocmai și la timp. Narațiunile publice despre Chișinău și Kiev sunt dominate tot de vectorii de imagine ai celor două capitale și rareori se strecoară în publicistica din România știri necontrolate de guvernele celor două țări. Nivelul de analiză se reduce de fapt la sinteze ale comunicatelor și informațiilor transmise de surse oficiale de la Chișinău și Kiev și de multe ori avem de-a face cu o mare gălăgie fără cap și fără coadă.

Ca să facem puțină ordine în propriile idei trebuie să ne uităm la interesele principale ale Kievului și Chișinăului.

Pentru Kiev principala problemă de la începerea invaziei ruse este atragerea statelor occidentale în acest război, sub forma NATO sau în orice altă formă. Sprijinul militar și economic nu este suficient pentru ca Ucraina să câștige acest război, Kievul solicită în diverse forme implicarea directă a țărilor occidentale. Aderarea la UE este de asemenea văzută ca o formă de asigurare a unor garanții de securitate (UE este și o alianță militară la nevoie, există prevederi pentru așa ceva). De aici rezultă și liniile de propagandă ucraineană în România:

• Menținerea unei imagini publice favorabile (de aici și anularea oricăror știri despre chestiuni precum drepturile minorității românești, canalul Bâstroe etc.; practic nu există știri despre politica internă ucraineană, publicul din România nu știe decât despre Zelensky și habar nu are ce se întâmplă la Kiev);
• Promovarea unor informații și prognoze optimiste și pozitive despre evoluția luptelor, reluarea periodică a mitului „armelor minune”;
• Amplificarea la maximum a știrilor despre încălcările spațiului aerian al României de către dronele ruse în cheia „impotenței” militare românești în paralel cu tentativele de atragere a NATO în conflict;
• „Sancționarea” celor care se abat de la discursul momentului – vezi cazul ministrului Dâncu care a afirmat în mod rațional și logic că războiul din Ucraina se va încheia prin negocieri, declarație care i-a atras demiterea rapidă, doar că în momentul respectiv discursul era de respingere a negocierilor cu Rusia, faptul că ulterior Kievul a reluat aceste negocieri a fost trecut cu vederea.

Pentru Chișinău avem împletite două chestiuni: prima se referă la menținerea Ucrainei ca stat tampon împotriva Rusiei și a doua are ca obiectiv aderarea ultra-rapidă la Uniunea Europeană ca soluție pentru problemele economice și de securitate. Astfel vectorii de imagine ai Chișinăului în spațiul românesc se suprapun perfect peste cei ai Kievului când vine vorba de războiul cu Rusia, dar există niște elemente specifice:

• Aderarea la UE ca un marș glorios, de nestăvilit, totul merge brici în procesul de aderare al Republicii Moldova, Chișinăul „și-a făcut temele”, probleme nu există. Nu avem nici un fel de analiză reală a acestui proces, doar comunicate și informații de factură guvernamentală preluate pe nemestecate;
• Impunerea unui discurs dihotomic, buni și răi, divizarea societății în pro- și anti-europeni cu un control de tip monopol asupra a cine este pro-european la Chișinău, pro-europenii sunt o castă închisă în care nu are oricine acces;
• Menținerea statutului de neutralitate al Republicii Moldova în paralel cu obținerea unor garanții de securitate care să nu afecteze acest statut – străvechea poftă a Chișinăului de a fi vițelul blând care suge de la toate vacile. De aici o presiune în surdină asupra României pentru a oferi un astfel de tip de garanții.

O să vedem o distanțare gălăgioasă între vectorii Kievului și Chișinăului atunci când se va pune serios problema decuplării Ucrainei și Republicii Moldova în procesul de aderare la UE. La Bruxelles trebuia luată la începutul lunii septembrie o decizie privind începerea negocierilor de aderare și de atunci încoace tot vedem amânări. Inițial se opunea doar Ungaria, care invocă situația minorităților naționale din Ucraina, comisara pentru extindere Marta Kos a vizitat niște școli maghiare de la Ujgorod și a zis că Kievul trebuie să întocmească un plan de acțiune pentru îmbunătățirea situației minorităților naționale – pe la noi nici nu a existat știrea asta, de parcă nici nu ar exista școli cu predare în limba română în Ucraina (de fapt stai, aproape toate au fost închise așa că nu mai există problema asta). Între timp se mai opune deschiderii negocierilor și Olanda, iar de undeva din spatele acestei opoziții se aude ceva zis în germană, nu e clar ce, dar sigur e germană. Deocamdată e comod pentru toată lumea la Bruxelles să îl lase pe Viktor Orban să vocifereze, dar de fapt nu e singur. La Chișinău se știe că aderarea la UE se va produce în 2028, nu se încurcă nimeni cu știrile de la Bruxelles, Orban e rău și la nevoie ne decuplăm de Ucraina, avem niște băieți angajați aici la Chișinău care și-au luat jumătate de normă în Parlamentul European din partea României, se ocupă ei. În România nu există nici un fel de discuție reală despre aderarea Republicii Moldova la UE, știm doar că Maia Sandu e cea mai bună și suferim în tăcere că nu vrea să vină la București să ne conducă și mai știm că ne unim cu Basarabia în UE. În rest liniște. Și ăsta e doar un exemplu despre diferența dintre propagandă și realitate.

Acum cu dronele. Se produce o adevărată isterie mediatică ori de câte ori o dronă rusească violează spațiul aerian al României – o chestiune cât se poate de serioasă de altfel, dar care este exploatată propagandistic la maxim. Cred că chestiunea e mult mai simplă: tratamentul acestor drone este coordonat cu/ de NATO. Discuția publică de pe la noi deviază spre impotența statului român, incapacitatea militară, lipsa legislației până la deliruri de genul unei presupuse dorințe a statului român să nu deranjeze Rusia. Dacă ne uităm ce spunea de exemplu președintele Finlandei la CNN despre situația în care drone rusești ar viola spațiul aerian finlandez (anume că nu vor fi doborâte automat, ci vor fi urmate procedurile în vigoare) parcă lucrurile devin mai clare. De asemenea nici Polonia nu se repede cu sapa la drone, o comparație pe bune între ce se întâmplă cu dronele rusești în România versus ce se întâmplă în Polonia cred că ar lămuri puțin lucrurile. Isteria cu dronele o vedem cel mai bine la vectorii Chișinăului: de aici s-ar dori un fel de angajament al României că va doborî eventualele drone/ rachete care ar putea cădea pe teritoriul Republicii Moldova – bineînțeles, în conformitate cu principiul vițelului blând și menținerea neutralității. Clar, dacă iese prost, tot românii sunt de vină, dar ne-am obișnuit cu asta. Să nu mă înțelegeți greșit, susțin o formă de scut aerian asupra Republicii Moldova din partea NATO cu participarea României, dar asta e o chestie mai complicată care implică unele decizii la Chișinău, nu la București.

(Îmi amintesc de ceva ziaristă de la Chișinău care a venit la mare în România la vreun an de la izbucnirea războiului și în loc să stea la plajă a plecat în drumeții prin Dobrogea până a găsit un convoi militar la exerciții pe care l-a fotografiat și pus pe FB. În Ucraina pentru gluma asta făcea pușcărie până i se deșirau golgocii.)

Delirul cu „Poarta Focșanilor” este o suprapunere nefericită între vectori de la Chișinău și o formă de isterie locală de la Iași. În esență teza asta susține că planul armatei române este să abandoneze Iașiul în cazul unei invazii rusești și să se apere pe linia Focșani – Galați (am scris mai mult aici despre asta). Din nou, discuția este exploatată propagandistic și amplificată în mod artificial, dacă ne uităm la sursele primare care vehiculează povestea asta vedem că e o suveică informațională de tipul „na-ți-o ție, dă-mi-o mie” în care un număr restrâns de personaje și-o pasează de la unul la celălalt. Și este cumva împletită cu presiunile în surdină pentru garanții militare acordate Republicii Moldova – din nou, nici o problemă cu acordarea unor astfel de garanții de tipul unui scut aerian împotriva dronelor și rachetelor „rătăcite”, doar că ele trebuie asumate și solicitate de Republica Moldova, să fie anunțate unilateral din partea României ar fi o tâmpenie din toate punctele de vedere. Trebuie să facem diferența între propagandă și realitate.

Sper că am lămurit cât de cât discuțiile de tipul celor din exemplele de mai sus, trebuie văzute interesele din spatele acțiunilor propagandistice, ce vrea fiecare să obțină și cum sunt instrumentalizate și amplificate evenimentele conform liniilor propagandistice. Bineînțeles, avem și partea cealaltă a monedei, când aceleași evenimente primesc alt tip de răspuns propagandistic, de tipul agitării populației cu un pericol iminent al războiului. Aici este mai clar cine este beneficiarul acestui tip de propagandă pacifistă – doar că România nu este neutră, este membră a NATO și acesta este un moment în care trebuie să-și respecte angajamentele asumate. Pericolul va deveni real pentru România dacă și când Rusia va reuși să-și atingă obiectivul demantelării Ucrainei ca stat în forma sa actuală și o va transforma într-un stat marionetă de tipul Belarus. Ideea ar fi să nu ne lăsăm păcăliți de gălăgie și să încercăm să vedem și interesele românești în toată amețeala asta din spațiul public.