Războiul este o chestie monotonă, iar principala bătălie este purtată cu propria persoană – cel puțin așa se vede în memoriile căpitanului francez Marcel Fontaine care a luptat pe frontul românesc în cadrul misiunii de asistență trimisă să re-instruiască armata română după înfrângerile din 1916.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Marcel Fontaine: un tip cu o rațiune tăioasă ca o lamă de brici, care mai presus de toate nu se mințea pe sine însuși și în fiecare zi încerca să-și facă munca cât mai bine. Un tip lipsit de orice fel de entuziasme, dar decis să facă tot ce i-ar fi stat în puteri pentru câștigarea războiului, călit în bătăliile din Franța, precaut și optimist.
Memoriile sale din România anului 1917 sunt prea puțin laudative, sunt directe și sincere. Ce m-a atras la mărturisirile lui Fontaine este lupta permanentă pe care o ducea cu el însuși. Detașat pe lângă un regiment românesc aflat în refacere și împrăștiat în mai multe sate, sarcina lui Fontaine era să urmărească procesul de instrucție al soldaților români și să transmită ofițerilor experiența câștigată pe frontul de vest, să-i obișnuiască pe români cu noile tactici de luptă. Pentru asta trebuia să se trezească în fiecare dimineață la ora 06:00, să stabilească programul zilei, apoi să meargă pe terenul de instrucție. Aici urmărea manevrele trupei și intervenea cu corecții până la ora prânzului. După prânz citea instrucțiunile venite de la eșaloanele superioare, își redacta și transmitea rapoartele. După masă urma o nouă sesiune de instrucție și manevre tactice – de la nivel de pluton până la nivel de batalion. Participa personal la toate.
Mărturisește că îi plăcea să doarmă, însă se trezea în fiecare dimineață și mergea pe câmpul de instrucție. Era conștient că devenise teroarea ofițerilor și trupei, însă era convins că nu contează cât de disprețuit este câtă vreme românii vor putea face față germanilor și austro-ungarilor. Într-o zi i-au dispărut toate companiile aflate în grijă sub pretextul instrucției separate: ofițerii români au știut să se ascundă cu trupa atât de bine pe coclauri încât francezul pur și simplu nu i-a putut găsi. A luat asta drept o capacitate deosebită de camuflare a românilor, posibil folositoare la întâlnirea cu germanii.
Zi de zi, zi de zi, Marcel Fontaine se trezea la 6 dimineața și urmărea îndeplinirea strictă a programului, ce mănâncă soldații, unde dorm, cât sunt de îngrijiți. Scenele cu ofițeri români care băteau soldați îl scot din sărite – cum pot avea pretenția ca oamenii să-i asculte pe unii care nu sunt în stare să se stăpânească?!?
O monotonie desăvârșită în spatele frontului. Instrucție – instrucție – instrucție, emiterea și primirea ordinelor, urmărirea îndeplinirii acestor ordine. Calm, politicos și perseverent.
Apoi a urmat plecarea pe frontul de la Mărășești. Poate cea mai dinamică operațiune a fost marșul până pe linia frontului – cu delirul căilor ferate românești, debandada din punctele de concentrare, rătăcirea unor unități. Odată ajunși pe linia frontului au fost pregătite tranșeele conform instrucției anterioare. Și din nou s-a instalat monotonia și lupta cu sine însuși. Deșteptarea la 6 dimineața și inspectarea tranșeelor, stabilirea unor noi lucrări de fortificație ce urmau să fie realizate în cursul nopții, a doua zi dimineață verificarea dacă lucrările au fost făcute.
În fiecare zi o patrulă în ”țara nimănui” între cele două linii de front, observarea inamicului, ce modificări au apărut în linia sa, dacă au fost aduse trupe noi. Organizarea de patrule în timpul zilei de-a lungul întregii linii a regimentului pentru a culege informații despre inamic. Observarea patrulelor inamicului, și mai multe lucrări de fortificații. Fontaine nu vorbește despre arme, vorbește despre lupta lui cu sine însuși în respectarea programului și despre oamenii aflați în subordinea sa. În fiecare zi făcea practic aceleași lucruri – în ideea să fie cât mai pregătit în momentul atacului.
Războiul lui Marcel Fontaine nu are nimic eroic, este o chestiune de organizare și instrucție. Cartea o puteți găsi aici.
Lasă un răspuns