George Damian

Am așteptat cu interes volumul lui Ioan Valentin Negoi „Istoria nespusă a romilor din România” (Hyperliteratura, București, 2025) – chiar eram curios ce este nou, ce nu s-a spus deja despre istoria romilor, ce descoperiri ne sunt propuse?

De fapt nu prea este nimic cu adevărat nou în acest volum din punctul de vedere al cercetării științifice, cartea este tributară structurii de cercetare stabilită deja în cele două mari sinteze de istorie a țiganilor în România (George Potra, 1939 și Viorel Achim, 1998). Pe scurt: volumul propune o reinterpretare în cheie mitologizantă a istoriei deja cunoscute a romilor, autorul lansează o serie de afirmații și raționamente fără o susținere solidă documentară.

Avem și o situație relativ confuză: pe de-o parte autorul afirmă că este vorba de o lucrare de popularizare, dar în același timp folosește un sistem de note de subsol oarecum inovativ, în sensul în care trimiterile sunt incomplete sau de-a dreptul eronate (nu indică anul de apariție și pagina; la paginile 49-52 dă de înțeles că DRH a ajuns să editeze documente din secolul al XVIII-lea, în sfârșit, chestii care zgârie pupila). Nu-mi este clar de ce e nevoie de note de subsol și bibliografie pe format academic pentru o lucrare de popularizare – mai ales în condițiile în care notele de subsol sunt incomplete.

O să mă refer la câteva chestiuni tratate de volum dintr-un domeniu pe care îl cunoscut cât de cât, respectiv robia țiganilor din evul mediu românesc. Prima problemă este că avem o tratare de-a valma a istoriei robiei: perioada de la prima atestare din 1385 până la eliberarea din 1855-1856 este văzută ca un tot unitar, fără o evoluție în 500 de ani, ceea ce este imposibil. Sunt amestecate nediferențiat chestiuni care țin de evul mediu cu probleme de secol XIX, ceea ce generează confuzie.

Avem tratate în volum două probleme cu impact public: dreptul de viață și de moarte al stăpânilor asupra sclavilor și violarea sclavelor de către stăpâni. Sunt chestiuni șocante, care indică dezumanizarea totală a sclavilor în fața stăpânilor. Ion Valentin Negoi aduce problema din condei: prezintă cazul boieroaicei Marica din Albești de la 1634 condamnată la moarte pentru uciderea a doi copii țigani, condamnare de care a scăpat plătind „dușegubina”/ despăgubirea. Interpretarea dată acestui caz de Ioan Valentin Negoi („Observăm din cazul de mai sus că stăpânul avea drept de viață și de moarte asupra propriilor sclavi. În schimbul vieții sclavului, proprietarul avea obligația să plătească o sumă de bani”, p. 44) ne arată că autorul nu cunoaște dreptul vechi românesc. Avem un caz clar în care proprietarul de sclavi este condamnat la moarte pentru uciderea unui sclav – Ioan Valentin Negoi trage concluzia că proprietarii își puteau ucide nepedepsiți sclavii.

În realitate omorul (ca și violul, cum vom vedea mai jos) erau crime capitale în vechiul drept românesc, judecate doar de voievod și pedepsite de obicei cu moartea. Doar că într-un sistem de drept puternic influențat de creștinism așa cum era vechiul drept românesc, orice ucidere era considerată un păcat – inclusiv pronunțarea și executarea unei pedepse cu moartea și de obicei voievozii erau destul de reticenți în pronunțarea pedepsei capitale (excepțiile de tipul Ștefan cel Mare sau alții sunt subliniate de cronicari, de asemenea voievozii nu prea aveau îndoieli când era vorba de viclenie/ trădare). Tocmai din acest motiv exista posibilitatea răscumpărării vieții vinovatului, mai ales la prima abatere. Faptul că boieroaica Marica din Albești și-a răscumpărat vina pentru omucidere plătind o amendă nu reprezenta o excepție sau un privilegiu și cu atât mai puțin o confirmare a dreptului stăpânilor de a-și ucide sclavii – dimpotrivă, cazul acesta arată că se aplicau prevederile legale privind interdicția uciderii sclavilor inclusiv boierilor. De asemenea avem documentate cazuri de robi țigani condamnați la moarte pentru care este plătită amenda și sunt scăpați de ștreang, răscumpărarea de la moarte era o practică des uzitată în dreptul vechi românesc (cu aprobarea păgubitului/ familiei sale și cea a voievodului).

Ioan Valentin Negoi pare convins că societatea românească medievală era una condusă prin cutume/ obiceiul pământului și legi nescrise. În realitate lucrurile erau mult mai clare: legea veche a românilor (din Țara Românească, Moldova și Transilvania) era Syntagma lui Matei Vlastares (1335, tradusă în slavonă, răspândită și folosită în toate teritoriile locuite de români). La mijlocul secolului al XVII-lea Vasile Lupu și Matei Basarab au făcut o reformă legislativă prin adoptarea unor coduri de legi în limba română (Cartea românească de învățătură, Moldova 1646 și Îndreptarea legii, Țara Românească 1650). Atât Syntagma lui Vlastares cât și cele două coduri de secol XVII interzic explicit uciderea robilor și relațiile sexuale cu femeile roabe. Nu există nici un fel de dubiu sau interpretare: din punct de vedere legal cele două fapte erau pedepsite de lege.

În ceea ce privește violarea sclavelor de către boieri, Ioan Valentin Negoi crede că găsește susținere în „jus primae noctis”, o presupusă lege medievală din Occident care ar fi permis stăpânilor să dezvirgineze miresele sclavilor/ iobagilor în noaptea nunții. Faptul că nu există absolut nici un fel de atestare a unei astfel de legi/ unui astfel de obicei în spațiul românesc nu îl împiedică pe autor să proclame existența pe meleagurile noastre a unei practici de acest tip. În realitate mitul „jus primae noctis” a fost demontat în repetate rânduri și pentru spațiul occidental: este un mit lansat în perioada Revoluției Franceze cu obiectivul dezumanizării nobilimii, preluat apoi ca temă favorită într-o mulțime de lucrări literare de secol XIX. O astfel de practică ar fi imposibil de legiferat într-o societate umană bazată pe familia monogamă, pur și simplu ar spulbera fundamentele căsătoriei.

Mă opresc aici cu analiza punctuală a deformărilor din volumul în cauză, sunt extrem de multe chestiuni care trebuie corectate. Ideea cărții este de promovare a unor mituri („stăpânii își puteau ucide sclavii”, „stăpânii își puteau viola sclavele”) fără nici un fel de susținere documentară sau chiar împotriva surselor istorice cunoscute. Tirajul anunțat de 3000 de bucăți este unul impresionant și promite să contribuie la răspândirea unei istorii false.